Se crapă pământul
Se frământă țărâna
Se dă la o parte să treacă subtil
Firul de iarbă, firul de floare
Din vechea sămânță uitată-n adânc...
Încolțește deodată, plină de viață
Apare începutul umil și fragil...
E vremea înnoirii, e vremea trezirii
Din orice întuneric ce-ți freamătă duhul
Să dai la o parte credințele firii
Învelișul cel putred, aparențe și stări...
Renaște bucuria din umbrele iernii
Tu, suflet de gheață, ucis de păreri
În caldele-ți lacrimi topește
Și sloi, și petale
Formate pe fereastra inimii tale...
Iubirea coboară prin duhul de viață
Un nou început e gata a fi...
Se trezește o forță, o speranță, un har
Neprihănirea-i primită în dar...
E bun dar pământul ce primește Cuvântul
E bun grădinarul ce sapă adânc
Când găsește o sămânță
Ea primește poruncă să iasă afară
Din haina cea veche
O strigă să iasă ca din mormânt...
Destul a fost moarte, întuneric și frică
Destul țărâna ce a stăpânit
E vremea înnoirii, e timpul rodirii
Ascunsă în tine-i rădăcina iubirii
Învie dar, acum!
Marcu 4:26-29
„Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în pământ;
27fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum.
28Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic
29şi, când este coaptă roada, pune* îndată secera în ea, pentru că a venit secerişul.”